Cataracta

Cataracta este o afecţiune a lentilei intraoculare numite cristalin, caracterizată prin opacifierea acesteia. Simptomele pacientului variază, de la modificări dese ale dioptriilor la vedere în ceaţă, de la sensibilitate crescută la lumina puternică sau a farurilor, la vedere neclară la citit. Evoluţia naturală a bolii este spre agravare, cu scăderea progresivă a vederii, până la distingerea doar a luminii şi umbrelor.

Există mai multe tipuri de cataractă:

  • cataracta aşa numită senilă, care apare la majoritatea pacienţilor după vîrstă de 60 de ani, şi a cărei cauză nu se cunoaşte;
  • cataracta congenitală, care apare la naştere, dacă mama a contactat infecţii (de obicei rubeolă sau citomegalovirus) în timpul sarcinii;
  • cataracta complicată, care apare în cursul altor afecţiuni oculare, cum ar fi uveitele;
  • cataracta secundară, în cursul unor boli generale ca diabetul zaharat sau a unor tratamente, ca cel cu cortizon;
  • cataractă traumatică.

Cataracta este o afecţiune uşor de diagnosticat chiar în fazele precoce ale bolii, cu condiţia unor controale periodice la medicul oftalmolog. Neglijarea acestor controale poate conduce la un diagnostic în fazele târzii, întrucât în mod obişnuit pacientul nu are dureri sau congestie oculară (înroşirea ochiului). Cu cât prezentarea la medic este mai tardivă, când pacientul are o vedere foarte scăzută, cu atât creşte riscul de complicaţii, atât intra cât şi postoperatorii, ce pot conduce la o recuperare postoperatorie lentă şi uneori chiar la un rezultat funcţional (acuitatea vizuală) nesatisfăcător faţă de aşteptările pacientului. Tratamentul definitiv al bolii este chirurgical. Tratamentul local cu coliruri (picături) se pare că doar încetineşte evoluţia bolii la unii pacienţi.


Indicaţia operatorie poate să aparţină atât medicului, pe baza gradului de avansare a bolii sau a eventualelor complicaţii, dar şi pacientului, întrucât disconfortul produs de scăderea vederii variază în funcţie de pacient. Operaţia modernă se efectuează cu ultrasunete şi poartă denumirea de facoemulsificare. Această constă în emulsificarea cristalinului opacifiat (a cataractei) şi introducerea în locul acestuia a unui cristalin artificial, din materiale cum ar fi acrilat sau silicon, foarte bine tolerate de organismul uman, şi care nu trebuie schimbate după un anumit timp. Anestezia este locală, prin infiltraţii perioculare sau instilatii de picături anestezice.

Recuperarea este rapidă datorită metodelor chirurgicale noi, ce presupun incizii mici (plăgi operatorii), cu condiţia respectării unor indicaţii postoperatorii, cum ar fi tratamentul preventiv antiiinflamator şi antibiotic, dar şi igiena locală atentă şi evitarea eforturilor fizice mari.

Glaucomul

Aceasta este denumirea unui grup de afecţiuni care constau în moartea progresivă şi ireversibilă a fibrelor nervului optic, însoţită de cele mai multe ori de presiune intraoculară crescută şi care conduc la scăderea câmpului vizual.

Diagnosticul acestei afecţiuni se face în mai multe circumstanţe:

  • la un control de rutină al persoanelor peste vârstă de 40 de ani, vârstă ce coincide cu cea de risc pentru această boală;
  • în urma solicitării consultului pentru simptomele descrise mai jos;
  • în urma solicitării pacientului ţintit pentru această boală, când ea este prezentă la unul dintre membrii familiei.

Diagnosticarea presupune corelarea a trei elemente:

Tensiunea intraoculară Exameninarea fundului de ochi Examenul câmpului vizual

O tensiune intraoculară crescută nu este suficientă pentru stabilirea diagnosticului de glaucom, deoarece există forme de glaucom cu tensiune în limite normale ( până în 21mmHg ) dar şi tensiuni intraoculare crescute fără afectarea funcţiei vizuale.
Există mai multe tipuri de glaucom, cu simptomatologie şi tratament diferite.

1

Glaucomul primar cu unghi deschis

este o boală cronică, înşelătoare prin faptul că, dacă pacientul prezintă simptome, acestea sunt puţine şi de intensitate mică : lăcrimare, uşoare dureri oculare. Scăderea vederii se manifestă îndeosebi ca scădere a câmpului vizual (cât poate cuprinde cu ochii din spaţiul înconjurător), dificil sesizabilă de către pacient. De aceea este de maximă importanţă controlul oftalmologic periodic după vârsta de 40 de ani, cu controlul tensiunii oculare şi examinarea fundului de ochi, la circa 2 ani interval.

Afecţiunea este mai frecventă la miopi şi la cei care au rude cu acest diagnostic, caz în care controalele trebuie începute mai devreme şi să fie mai dese. Evoluţia naturală (fără tratament) a bolii este spre agravare, cu pierderea progresivă a câmpului vizual până la orbire! Uneori complicaţiile pot conduce la alterarea structurii ochiului cu necesitatea evisceraţiei (a scoaterii globului ocular). Deci tratamentul este absolut necesar, odată început nu trebuie întrerupt nici măcar o zi şi necesită controale repetate, la început lunar apoi mai rar, la indicaţia medicului.

Important: nu întrerupeţi tratamentul înainte de control, chiar dacă vă adresaţi altui medic pentru o a doua opinie.

Tratamentul este în primă fază topic, cu coliruri (picături). Sunt mai multe clase de medicamente la care pacienţii pot răspunde diferit, astfel încât este posibil să fie nevoie de mai multe modificări ale tratamentului până la găsirea combinaţiei eficace pentru fiecare pacient în parte. Scopul tratamentului este menţinerea tensiunii intraoculare în limite de siguranţă (în jur de 16 mmHg) şi încetinirea degradării câmpului vizual şi a nervului optic. Rareori se obţine o îmbunătăţire a vederii, ceea ce nu trebuie să descurajeze pacientul. Important : colirurile pot avea uneori reacţii nedorite, cum ar fi usturimi sau inrosirea ochilor. În astfel de cazuri pacienţii trebuie să îi aducă la cunoştinţă medicului curant, în nici un caz să nu abandoneze tratamentul.. Deci controalele nu trebuie neglijate!

Dacă tratamentul medicamentos nu este suficient pentru menţinerea tensiunii intraoculare în limite normale şi pentru stoparea deteriorării câmpului vizual, următorul pas este chirurgia glaucomului. În prima fază se încearcă oprirea picăturilor administrate anterior, dar dacă boală avansează din nou se va relua tratamentul cu picături.

Atenție: scopul operaţiei este de a scădea valorile tensiunii intraoculare la valori de siguranţă, nu de a înlocui picăturile. De asemenea, operaţia nu se face pentru îmbunătăţirea vederii.

2

Glaucomul primar cu unghi închis

se manifestă prin subatacuri repetate, un atac violent sau ca glaucom cronic. Frecvenţa acestei boli este mai mare la femei, peste vârsta de 60 de ani, la hipermertropi şi la cei care au în familie astfel de cazuri. Subatacurile sunt reprezentate de dureri oculare, înceţoşarea vederii, halouri colorate în jurul surselor de lumină. În atacul de glaucom pacientul se prezintă de obicei la medic din cauza durerilor oculare mari, a congestiei oculare ( înroşirea ochiului), cefaleei ( durerii de cap ) şi vărsăturilor. Forma cronică poate să apară insidios, fără aceste manifestări, sau după subatacuri repetate. Tratamentul pentru primele două forme este iridotomia laser (perforarea irisului cu laserul). Tratamentul poate fi preventiv, dacă pacientul este diagnosticat cu o predispoziţie către această boală sau după un subatac, sau curativ, după un atac de glaucom. Dacă boala se cronicizează şi tensiunea oculară este crescută permanent, se începe un tratament medicamentos (cu picături).

3

Glaucomul secundar

apare ca urmare a altor boli oculare, generale (cum ar fi diabetul zaharat, anemia) sau tratamente locale sau pe cale generală (de exemplu cu derivaţi steroidici, ca dexametazona, prednisonul etc). Acesta este încă un motiv pentru a nu face un tratament nesupravegheat de medic! Manifestările acestui tip de glaucom pot fi ca în primul sau al doilea tip de glaucom descrise mai sus. Tratamentul poate fi medical sau chirurgical.

4

Glaucomul congenital

apare la naştere. Majoritatea cazurilor nu au componentă genetică. Părinţii ar trebui să prezinte copilul la un control oftalmologic dacă sesizează o sensibilitate crescută la lumină, lăcrimare excesivă, opacifierea corneei (edem corneean) sau o creştere în dimensiuni a globului ocular (buftalmie). Tratamentul este în general chirurgical.

Pterigionul

Pterigionul este o afecţiune degenerativă a conjunctivei care apare tipic la persoane care petrec mult timp în aer liber, din cauza expunerii la radiaţiile ultraviolete şi la o atmosferă uscată. Conjunctiva afectată se extinde peste cornee ( partea tarnsparentă a suprafeţei anterioare a ochiului).

Simptomele variază de la iritaţie – ochi roşu, lăcrimare, jenă la clipit – până la afectarea vederii, fie din cauza inducerii astigmatismului, fie din cauza extinderii până în centrul corneei.

Tratamentul este chirurgical. Indicaţiile sunt cele estetice şi cele funcţionale, când este afectată vederea. Acesta presupune excizia formaţiunii şi a unui strat superficial de cornee (dezepitelizare). Postoperator, pacientul va fi pansat câteva zile, pentru a minimaliza disconfortul produs atât de prezenţa unor fire de sutură, cât mai ales de dezepitelizarea corneei. După vindecarea corneei se renunţă la pansament iar firele se vor scoate la 7-10 zile postoperator.

Afecţiunea poate recidiva în funcţie de mai mulţi factori. Terenul pacientului joacă un rol important, precum şi vârsta, recidiva fiind mai frecventă la tineri. Condiţiile care au dus la apraţia pterigionului, aerul uscat şi expunerea îndelungată la soare, se recomandă să fie evitate.

Salazionul

Salazionul, sau chistul meibomian, este o leziune cronică inflamatorie sterilă ( nu este de natură infecţioasă ) cauzată de blocarea orificiului unei glande a pleoapei şi acumularea secretiei glandulare.

Pacientul se prezintă la medic fie din motive estetice, fie cu vedere în ceaţă, din cauza deformării corneei de nodulul nedureros pe pleoapă, care creşte încet în dimensiuni.
Tratamentul chirurgical presupune chiuretarea leziunii printr-o incizie la nivelul conjunctivei, după eversarea (întoarcerea) pleoapei cu o pensă specială care limitează şi hemoragia.

În cazul în care pacientul prezintă recurente multiple, de obicei cei cu acnee rozacee sau dermatită seboreică, se face tratament profilactic cu tetraciclină pe cale generală.

Ectoprionul

Ectropionul reprezintă întoarcerea pleoapei spre exterior şi îndepărtarea ei de globul ocular. Există mai multe tipuri:

  • involuţional : apare la vârstnici, cauzat de laxitatea structurilor pleoapei;
  • paralitic, după o pareză de nerv facial;
  • mecanic, cauzat de formaţiuni tumorale pe pleoapă inferioară;
  • cicatricial,în afecţiuni ale pleoapelor cum ar fi traume, arsuri.

Pacientul prezintă epiforă (lacrimile curg pe obraz) şi iritarea conjunctivei palpebrale inferioare. În ectropionul paralitic poate apărea şi cheratopatia de expunere. Corneea nu mai este acoperită corespunzător de pleoape ( este afectată şi pleoapa superioară, care se retractă ) şi nu mai este astfel lubrifiată cu lacrimi. În acest caz se administrează lacrimi artificiale sau, dacă acestea nu sunt suficiente, se suturează extremităţile laterale ale pleoapelor.
Tratamentul este chirurgical, prin metode diferenţiate în funcţie de cauză.

Entropionul

Entropionul reprezintă întoarcerea pleoapei spre interior. Există trei tipuri:

  • involuţional, la vârstnici;
  • cicatricial, în afecţiuni ale conjunctivei cum ar fi traume, arsuri;
  • congenital.

Simptomele sunt generate de lezarea corneei de către genele întoarse, şi variază de la iritare, la ulceraţii ale corneei.
Tratamentul poate fi iniţial cu lacrimi artificiale, lentile de contact moi sau injecţii cu toxina botulinica ce produce o pareză a muschiului orbicular şi relaxează pleoapa. Tratamentul definitiv este însă chirurgical.

Xantelasma

Xantelasma este denumirea unui placard subcutanat situat pe pleoape, în apropierea nasului, format din lipide şi colesterol. Apare la persoane de vârstă mijlocie şi la cele cu dislipidemii. Are o evoluţie lentă de creştere în dimensiuni. Tratamentul chirurgical este indicat doar din motive estetice.